Cazare in Muntii Sureanu

VALEA FRUMOASEI

-fragment-

“Cum spun,  se află undeva, în ţara Ardealului, între ţinuturile Inidoarei şi Albei, o apă viforoasă. Oamenii dinspre câmpie îi spun Sebeş: cei vechi de înălţimi îi zic încă Frumoasa.În cea mai mare parte a cursului ei, care numără 80 ori 100 de mile, râpile împădurite ale muntelui se urcă oblu spre cer. Pe un prichici îngust, oamenii au tăiat un drumeag care trece pe poduri de lemn când în dreapta, când în stânga şuvoiului: în unele locuri a trebuit scurmat muntele, în altele a trebuit umplută cu parcane prăpastia apei; poienarii (adică oierii din Poaiana Sibiului) îşi înşiră pe aici ciurdele cătră văratic, spre piscurile cele mari ale Pătrului ori Şurianului; muntenii din Şugag, ultimul sat al văii, îşi duc şi ei în sus gospodăririle de vară încărcate pe căluţi sau pe asini; au în cotloanele înalte ale Frumoasei odăi pentru vaci şi stâni pentru oi.Volbura apei tună între codri. Au trebuit sute de mii de ani puhoiului să spargă stânca şi s-o lucreze cu bătaia-i nedomolită, fasonând-o cu o fantezie veşnic înoită.Stăteam într-un rând într-un punct din aceste locuri – la kilometrul 39 al drumului – observând cum se tălăzuiesc vangori enormi, – harmasari spumaţi care saltă din veşnicie în aceste singurătăţi. Prin zvonul talazurilor, am auzit deasupra, în apa lină a cerului, ţipătul pajurei.

Mi-am înălţat ochii; am văzut acvila împărătească plutind pe aripile-i largi, întoarse zimţuit la sfârcuri: se ducea cătră stânca din înaltul cerului cel mai de sus al pustiei. Din locurile acestea unde am petrecut şi am stat privind, cu sufletul îmblânzit de dulceaţa lor, se desfăşură păduri după păduri, şi iarăşi păduri nesfârşite.

Acolo-i împărăţia sălbăticiunilor, cât ţin munţii şi sihlele. Într-o parte se suie cătră Dumnezeu vârful lui Pătru; mi se părea aproape, dar până la el umblă păstorii două zile, şi în râpile lui goale stăruiau încă – la vreme de vară – zăpezile de iarna trecută. mai departe, se scria pe cer linia Şurianului . Se lămureau şi alte piscuri cu pete de omăt. Munţi, râpi, codri, goluri: spre ele trec pe drumul de lângă apa Frumoasei oierii din Poaia Sibiului, ca să-şi aşeze stânile. Se duc cu caii, asinii şi tărhatul, mânând ciurdele ţigăi, cântând lin în singurătate din tălăngile de aramă. Mişcarea aceasta de la vale în piscuri o fac de mii de ani generaţiile păstorilor, de la Decebal – Crai şi de la străbuni şi mai vechi.

Este acolo pe o costişă lină, drept în marginea priveliştii apelor, şi o aşezare pe care au clădit-o prietenii mei. Popas de vânători şi pescari. Aici se povestesc, la adunările de sară, isprăvi unice.”

Mihai Sadoveanu